În peisajul vitivinicol românesc, podgoriile moldovene ocupă un loc incontestabil. Principalele podgorii cuprinse în Nord-Estul Moldovei sunt: Cotnari, Iaşi, Huşi şi Iana-Puieşti. Cuvântul podgorie, de origine slavă, denumea în limba romană veche o zonă de sub munte (în opoziţie cu câmpia sau şesul) păstrând sensul din limba de origine. Atestările acestui înţeles sunt vechi, începând de la începutul sec al XVI lea. Sensul de zonă întinsă, de regiune de deal cultivată cu viţă de vie (rar cu livezi), de regiune viticolă al cuvântului „podgorie” apare în surse literare abia în veacul al XIX-lea, însă izvoarele istorice îl consemnează mult mai timpuriu.

Vinul produs în podgoria Cotnari nu are pereche în ţară, iar cele cu care se aseamănă (Sauternes sau Tokaj) nu-l întrec. Documentele mai vechi arată că există o străveche preocupare a îndeletnicirilor vitivinicole datând anterior epocii geto-dacice. În cuprinsul podgoriei Cotnari au fost descoperite străvechi vetre de locuire din neolitic, aşa cum este cea de la Cucuteni (mileniile II – III î.H.). O altă veche vatră de locuire este cetatea traco – getică de pe Dealul Cătălina (secolele V – III î.H.) în care au fost găsite unelte de fier pentru uz casnic şi vase de provenienţă elenă, indicînd relaţiile de schimb cu lumea greacă din acea vreme.

Primul document scris despre podgoria Cotnari este din timpul lui Petru Muşat (1384). Un alt act de la 1400 din timpul lui Alexandru cel Bun arată că paharnicul cel mare era pârcălab la Cotnari şi ispravnic al plantaţiilor de vii domneşti şi pivniţelor domnitorului.

Începând cu secolul al XV-lea, referirile cu privire la viile din Cotnari apar tot mai des în special în actele de donaţie făcute mănăstirilor (ex. anul 1407, mitropolitul Iosif al Moldovei cumpără o vie la Cotnari pentru Mănăstirea Neamţ). În secolul al XV-lea vinul de Cotnari se găsea înscris în fruntea unei cărţi de vinuri din Veneţia, fiind marcat cu preţul cel mai mare.

Podgoria Cotnari ia un avânt şi mai mare în timpul domniei lui Ştefan cel Mare, domnitorul acordând o atenţie deosebită extinderii plantaţiilor viticole, organizării podgoriei şi consolidării sortimentului de soiuri. De numele domnitorului sunt legate toponime ca: Dealu´ lui Vodă, Via Domnească etc. precum şi denumirile unor construcţii din piatră ce există şi în prezent, aşa cum sunt podul, biserica sau beciul lui Ştefan.

Iniţial, plantaţiile cu vii aparţineau obştei de răzeşi şi târgoveţi localnici, iar cu timpul boierilor şi mănăstirilor. Târgoveţii au continuat să fie proprietari de vii până în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, când majoritatea plantaţiilor deţinute de ei au fost vândute domnitorului, mănăstirilor şi boierilor, proprietatea feudală înlocuind astfel proprietatea orăşenească. Preţul viilor era foarte ridicat în acea perioadă, valoarea a două fălci de vie echivala cu renta pe un an de la un sat întreg, intrat în dependenţă feudală.

În a doua jumătate a secolului al XVI-lea târgul Cotnari devine nu numai un centru economic viti-vinicol, ci şi un focar de cultură umanistă. Sub domnia lui Despot Vodă (1561–1563) s-a înfiinţat aici „Schola latina” de la Cotnari. Tot acestuia îi revine meritul de a fi iniţiatorul unui proiect de Academie domnească şi al unei biblioteci de curte, toate constituind un triptic de cultură specific Renaşterii.

În secolul al XVII-lea podgoria Cotnari prosperă devenind cunoscută şi peste hotare datorită vinurilor sale.

Numele Cotnarilor va continua să apară în documente şi cronici şi va da strălucire funcţiei de mare paharnic, acelui care aşa după cum arată Miron Costin ,,…la serbări şade la masa domnului îmbrăcat în caftan cu brocart, încins cu un brâu de mătase roşie…”. Răscoalele antiotomane şi lungile războaie turco-polone ce au durat de la 1672 la 1699 au provocat un oarecare declin al podgoriei Cotnari, multe din vii părăginindu-se. Cu toate acestea, marele cărturar Dimitrie Cantemir (1710–1711) în ,,Descriptio Moldaviae” arată că pe ,,….toate celelalte bogăţii ale pământului le întrec viile alese, înşiruite pe o fâşie lungă între Cotnar şi Dunăre” şi ,,…..vinul cel mai ales este cel de Cotnar, un târg din părţile Hârlăului„, vin care ,,...cutez să susţin că este mai ales şi mai bun decât toate vinurile europeneşti şi chiar decât vinul Tokaj”.

Cronicarul Ion Neculce (1672 – 1745) arată că, Petru cel Mare, ţarul Rusiei, cu ocazia vizitei la Iaşi în 1711 ,,…se ospăta şi se veselea prea frumos cu vin de la Cotnar şi lăuda vinul foarte”, ca pe o podoabă de neasemuit a pământului Moldovei.

Aprecieri ale calităţii vinurilor de Cotnari apar şi în secolele XVIII şi XIX. Astfel, la 1810, într-o carte apărută la Viena se arată că ,,…dintre cele mai bune vinuri moldoveneşti se socoteşte cel de Cotnari care se exportă mult în Polonia…”, iar la 1832 A. Julien, autorul lucrării ,,Topographie des vignobles connus” scrie că vinurile de Cotnari figurează printre cele mai bune ale globului.

În anul 1900 apare la Londra o carte intitulată ,,Rumania”care arată că ,,…în fruntea podgoriilor cu cele mai bune vinuri se situează cea de la Cotnari […]. Cu o bună îngrijire, puternicul vin auriu de Cotnari devine într-adevăr un vin nobil, asemănător Tokajului, dar mai generos şi mai uscat. Vinul Cotnar este complet sănătos, extrem de impetuos, mult mai aromat şi asemănător cu vinul de la Malaga din Spania”. Reputaţia vinurilor de la Cotnari a crescut mereu, fiind confirmată cu prilejul participării la diferite competiţii din ţară şi străinătate.

În cadrul dezvoltării generale a României contemporane se continuă modernizarea şi perfecţionarea tehnologiei de cultură a viţei de vie, precum şi a tehnologiilor de vinificare, păstrare, maturare şi stabilizare a vinurilor în condiţiile îmbinării vechilor practici tradiţionale  cu noile cuceriri ale ştiinţei şi tehnologiei moderne.

Podgoria Iaşi

Deşi vinurile din podgoria Iaşi nu au avut, în veacurile trecute, renumele acelora de la Cotnari, Huşi, Odobeşti, sau Nicoreşti, cercetarea istorică dovedeşte că această apreciere trebuie reconsiderată. Vechimea viilor, suprafeţele considerabile, precum şi numărul proprietarilor din zonă arată importanţa acestora. Primele însemnări apar  la 4 noiembrie 1584 când pe un act semnat de Petru Şchiopul sunt menţionate „5 falce de vie la Voroveşti“, pe atunci sat al acelei mănăstiri. Aprecierile globale ale unor călători străini ne dau informaţii despre viticultura din zonă. Astfel, Evlia Celebi informează că în timpul vizitei sale în Iaşi erau 1060 de pivniţe. Primele documente care se cunosc până în prezent despre moşia satului Uricani atestă faptul că la anul 1626, domnitorul Miron Barnovschi dăruieşte această moşie mănăstirii Sf. Sava din Iaşi. Viile de la Miroslava apar într-un document de la 6 aprilie 1665 prin care Domnitorul Eustratie Dabija confirmă existenţa acestora ca fiind dăruite marelui postelnic Stamate de către Ştefan Voievod pentru slujba credincioasă.

Un alt cunoscător al Iaşului, Marco Bandini, descria cu exactitate amplasamentul viilor pe teritoriul Iaşilor în evul mediu arătând că la nord erau viile din zona Copou, la sud zona Bucium şi la vest zona Galata – Miroslava. La 12 octombrie 1741, satul Uricani, recunoscut pentru viile sale, trece în   proprietatea lui Grigore Costache, iar la 10 martie 1749 trece în cea a domniţei Ruxandra Racoviţă, urmând ca la 1816 să ajungă în proprietatea vornicului Grigore Ghica, iar la 1832  în proprietatea lui Alecu Ghica.

Zona viticolă  de sud a Iaşilor pare a fi cea mai veche. În 1469, Ştefan cel Mare dăruia Mitropoliei din Suceava o vie de la Socola, lângă Buciumi. În 1583, viile Buciumilor ajunseseră pe muchea dealului, spre drumul care ducea în satul Păun.

În secolul al XVII-lea se constituie principalele suprafeţe viticole din jurul Iaşilor, pe care le regăsim până astăzi. Cele mai mari suprafeţe le deţineau mănăstirile, marii boieri, negustorii, domnii şi târgoveţii. În jurul anilor 1650 apar ca proprietari mănăstirile: Galata, Cetăţuia, Bîrnova, Barnovschi.

La sfârşitul secolului al XIX-lea un dicţionar geografic arată că toate viile din Bucium formau o podgorie mare, care producea vinuri bune.

Foarte veche este şi zona din nordul Iaşilor. Mănăstirea Sf. Nicolae din Ţarină, construită la 1594, avea o vie în Copou, dată de ctitor şi întărită în 1608, când apare prima menţiune despre viile din zonă a moşiei târgului Iaşi. Într-un document de la 1619, se arată că trei fălci de vie de la Cotnari erau schimbate cu aceeaşi suprafaţă de vii de la Copou. În secolele XVII – XIX, unul din marii proprietari de vii în zonă era şi mănăstirea Sf. Sava din Iaşi. Între viile de la Copou, la 1638, voievodul Vasile Lupu a ctitorit o mănăstire pe care în 1641 a închinat-o ca metoh mănăstirii Trei Ierarhi.

În partea de nord-est a moşiei tîrgului este consemnată ca fiind cea a Şorogarilor unde aveau vii mănăstirile Nicoriţă, Golia, Pîngăraţi, Sf. Vineri, Galata, Bărboi.

Principala caracteristică economică a viticulturii de pe vechea moşie a Iaşilor din secolul al XVII-lea şi până la mijlocul veacului al XIX-lea a constituit-o proprietatea mănăstirească. Din a doua jumătate a secolului al XVII-lea au rămas mari suprafeţe de vii în păragină din cauza incursiunilor prădalnice ale cazacilor, tătarilor şi polonezilor. În perioadele de stabilitate şi prosperitate, viile erau bine lucrate, se construiau crame şi erau angajaţi vieri specializaţi. O schimbare se produce la 1863, odată cu secularizarea averilor mănăstireşti, când acestea trec în proprietatea statului şi sunt administrate de Ministerul Agriculturii şi Domeniilor.

Între 1863 şi 1949, proprietarii particulari din zonă devin în marea lor majoritate, orăşeni, de diverse profesii, dar şi viticultori recunoscuţi.

În 1893 apare prima pepinieră viticolă de la Vişani, pe lângă o şcoală de maiştri viticoli şi altoitori, iar în 1900 se înfiinţează o societate viticolă, care premiază podgorenii performanţi şi care contribuie la promovarea soiurilor de viţă de vie.

În 1938, se delimitează zonele viticole din jurul Iaşului, constituindu-se  zona Bucium cu 902,43 ha, zona Miroslava cu 185,52 ha, zona Copou cu 316,21 ha şi zona Şorogari cu 148,49 ha.

Exproprierile din 1945 -1946 nu au modificat semnificativ suprafeţele cultivate cu vii. Începând cu 1949 acestea au trecut în proprietatea statului, iar o mică parte în fostele Cooperative Agricole de Producţie.

Astăzi podgoria Iaşi cuprinde plantaţiile viticole amplasate în zonele colinare ale Moldovei (sectorul de sud – est) şi pe coasta de tranziţie spre Podişul Moldovenesc de sud (Coasta Repedea) şi faţa Prutului (sectorul Tomeşti – Bohotin).

În cadrul podgoriei se disting centrele viticole Copou – Şorogari, Galata, Uricani, Bucium, Comarna, Bohotin, Tomeşti, Covasna.

Centrele viticole Tomeşti, Covasna, Comarna şi Bohotin înşirate la distanţe de 10 şi 40 km sud-est de Iaşi, se găsesc în condiţii fizico-geografice identice şi intră, sub aspect economic, în sfera de influenţă a oraşului Iaşi. Acesta este motivul pentru care centrul viticol Bohotin a fost ataşat podgoriei Iaşi şi nu celei de la Huşi.

Podgoria Huşi

Este situată în partea sud-vestică a Podişului Central Moldovenesc între Valea Crasnei şi Valea Prutului. Vechimea culturii viţei de vie în această podgorie se pierde în negura timpului. Viţa sălbatică a existat aici cu milenii în urmă şi mai este întâlnită şi azi în pădurile limitrofe malului Prutului. Descoperirile arheologice au scos la iveală dovezi care îndreptăţesc supoziţia că, pe lângă alte îndeletniciri, populaţia de aici a practicat şi cultura viţei de vie. Cupele decorate aparţinând culturii Cucuteni arată că pe aceste locuri au existat comunităţi încă din secolele IV – III î.H.

Primele documente scrise sunt semnalate încă înainte ca denumirea Huşi să fi fost menţionată. Astfel, la 1415 apare primul act de donaţie al domnitorului Alexandru cel Bun prin care acesta dăruieşte zugravilor Nichita şi Dobre, trei sate ale căror hotare delimitează vechea podgorie. Numele de Huşi apare mult mai târziu. Viile au fost mai întâi în stăpânire domnească. Prin diverse danii, vânzări şi cumpărări a apărut mai apoi proprietatea boierească şi bisericească.

Viile domneşti erau îngrijite de târgoveţi, scutelnici şi servitorii domneşti sau mănăstireşti. Dările obişnuite asupra viei şi vinului, obligatorii în toată Moldova s-au plătit şi la Huşi sub formă de ,,vădrărit” şi ,,pogonărit”.

Dimitrie Cantemir în ,,Descriptio Moldaviae” face aprecieri asupra calităţii vinurilor din podgoria Huşi, pe care le plasează îndată după cele de la Cotnari.

Călătorul Giovanni Botero, care a trecut prin Moldova la finele secolului al XVII-lea spunea că exportul ţării constă din ,,…grâne, vinuri care se duc în Rusia şi Polonia”.

În secolul al XIX-lea, ca urmare a secularizării averilor mănăstireşti, parte din viile episcopiei Huşi au fost răscumpărate de locuitorii oraşului Huşi. În ceea ce priveşte suprafeţele ocupate cu vii în momentul declanşării atacului de filoxeră erau de circa 6300 ha. Ca urmare a dezastrului filoxeric plantaţiile au fost distruse aproape în întregime, refacerea acestora făcându-se destul de lent. Aşa se face că la 20 de ani de la acesta, suprafeţele ocupate cu vii erau de 827 ha, plantate cu hibrizi producători direcţi. După cel de al Doilea Război Mondial au crescut suprafeţele plantate cu soiuri nobile autohtone ca Zghihară, Busuioacă de Bohotin, Fetească albă.

Principalele centre viticole ale podgoriei sunt: Huşi, Avereşti, Lohan – Crasna, Vutcani.

Centrul viticol independent Vaslui cuprinde plantaţiile viticole grupate în jurul oraşului Vaslui şi suprafeţe reprezentative pe teritoriul comunelor din apropiere: Zăpodeni, Dăreşti, Soleşti, Văleni, Tanacu. Poziţia sa este mai izolată, în zona de confluenţă a văii Bârladului cu Vasluieţul şi Racova. Cadrul natural al centrului este conferit de relieful deluros al regiunii cu altitudini între 100 şi 300 m.

Cunoscute din cele mai vechi timpuri, vinurile de Huşi se produc într-o gamă largă de la seci la dulci, de la albe la roze şi roşii, formând o unitate destul de bine individualizată în paleta vinurilor româneşti.

Soiurile cultivate cu preponderenţă sunt: Zghihară de Huşi, Aligoté, Fetească regală, Fetească albă, Riesling italian, Busuioacă de Bohotin.

Centrul viticol Vutcanigrupează plantaţiile viticole de pe plaiurile dealului Fălciului şi anume: Vutcani, Hoceni, Albeşti, Văleni, Banca, Roşieşti, Viişoara. Aici se cultivă în număr mare soiuri pentru vin, cele negre bucurându-se de o bună apreciere. Soiurile Cabernet Sauvignon, Fetească neagră, Merlot, Băbească neagră se regăsesc în această categorie.      

În sudul podişului Moldovenesc şi al Colinelor Tutovei şi în nord-vestul Colinelor Covurlui se găsesc viile aparţinând centrului viticol Iana-Puieşti. Cele mai mari suprafeţe viticole sunt ocupate de soiuri pentru vin şi numai în mică măsură pentru masă. Soiurile dominante sunt cele albe ca Fetească albă, Fetească regală, Riesling italian, Aligoté dar şi soiuri roşii cum ar fi: Fetească neagră, Cabernet Sauvignon, Merlot, Băbească neagră. Este un centru recunoscut pentru nivelul calitativ al vinurilor care se obţin, regăsindu-se într-o frumoasă armonie atât vocaţia naturală a podgoriei, cît şi potenţialul oenologic al soiurilor.