Caracterizarea ecosistemului din centrul viticol Copou – Podgoria Iasi
Podgoria Iaşi este una din cele mai vechi podgorii din ţară, care îşi constituia primele suprafeţe viticole prin a doua jumătate a secolului al XVI-lea, fiind situată în est-nord-estul Podişului Moldovenesc, pe impunătoarea Coastă a Iaşului ce face racordul între Platoul Central Moldovenesc (350 – 450 m) şi Câmpia colinară a Moldovei (100 – 200 m), în zona de intersecţie a paralelei de 47º10′ latitudine nordică cu meridianul de 27º35′ longitudine estică.
Arealul podgoriei Iaşi (www.vizitamiasi.canalblog.com)
În cadrul podgoriei se disting conform ordinului nr 179/13.03.2009 (publicat în Monitorul Oficial al României, partea I, nr 271/27.04.2009) un număr de şapte centre viticole, după cum urmează: centrul viticol Copou, centrul viticol Bucium – Tomeşti, centrul viticol Uricani, centrul viticol Comarna, centrul viticol Hlipiceni şi centrul viticol Plugari. După poziţia lor fizico – geografică, plantaţiilele viticole ale podgoriei Iaşi sunt amplasate în Câmpia Colinară a Moldovei (sectorul de sud – est) şi pe Coasta „de tranziţie” spre Podişul Central Moldovenesc de la sud, respectiv Coasta Iaşului (reprezentată prin sectorul său estic: Coasta Repedei) şi Faţa Prutului (sectorul Tomeşti – Costuleni).
Cadrul natural al podgoiei Iași îndeplineşte multe dintre condiţiile de habitat ale viţei de vie, atât în ce priveşte factorii suport (lito-morfo-pedologici) cât şi cei externi (bioclimatici). Doar versanţii cu procese gravitaţionale mai ample, unele extreme termice nocive şi deficitul estival de umiditate pot crea unele probleme ce nu pot fi subestimate în vederea obţinerii unor producţii constante şi de calitate superioară la viţa de vie.
Substratul litologic este reprezentat, în principal, prin sedimentele marine ale sarmaţianului mijlociu (basarabianului), constituite din marne şi argile (cu unele intercalaţii de nisipuri şi marne salinizate), în care sunt modelate colinele Câmpiei Moldovei şi cea mai mare parte a Coastei Iaşului şi Coastei (Feţei) Prutului, continuate la partea superioară a Podişului Central Moldovenesc de la sud de Iaşi cu bancuri de gresii calcaroase şi calcare oolitice, a căror duritate şi orizontalitate explică menţinerea nivelelor structurale înalte de tip „Repedea“ (chiar dacă pe alocuri se mai păstrează ceva din acoperişul de sedimente argilo-nisipoase mai noi, chersoniene şi meoţiene). Pe acest fond litologic, cu textură predominant mijlocie şi mai mult sau mai puţin saturat în ioni de calciu, convenabil viţei de vie, se suprapun în bună parte depozite mai noi, romanian-cuaternare, provenite prin remanierea, amestecul şi redistribuirea deluvial-coluvială şi aluvială a sedimentelor iniţiale.
Din punct de vedere geomorfologic teritoriul pe care se găsesc amplasate plantaţiile de vii se dispune în două mari trepte, corespondente celor două subunităţi geomorfologice ale Podişului Moldovei care se contactează în aria podgoriei, respectiv Câmpia Moldovei (reprezentată prin compartimentul său sud-estic) şi Podişul Central Moldovenesc (reprezentat prin compartimentul său nord-estic), separate altitudinal de Coasta Iaşului (sectorul estic: Mogoşeşti-Tomeşti), la care adăugăm Faţa Prutului (sectorul Tomeşti-Gorban).
Sub raport geomorfologic teritoriul centrului viticol Copou face parte din provincia Podişurile şi Câmpiile extracarpatice, ţinutul Podişului Moldovenesc, subţinutul Câmpia de eroziune a Prutului mijlociu, districtul Câmpia Jijiei, subdistrictul Câmpiei Jijiei inferioare, Depresiunea Jijia-Bahlui, fiind amplasat în partea de sud-est. Relieful este reprezentat prin dealuri fragmentate de văi, ca rezultat al acţiunii de eroziune a afluenţilor Bahluiului. Densa şi adânca fragmentare a reliefului de către văi de diferite tipuri şi orientări, au condus la apariţia versanţilor cu o multitudine de expoziţii, majoritar favorabile insolării viţei de vie ca plantă heliofilă, dar şi la accentuarea declivităţilor care, coroborate cu friabilitatea substratului litologic şi cu utilizarea agrotehnică adesea neadecvată a pantelor, au generat declanşarea unor ample procese de eroziune, ravenare şi alunecări de teren, îndeosebi pe versanţii frunte de „cuestă“ ai văilor subsecvente.
Câmpia Moldovei, în care sunt amplasate plaiurile viticole ale centrelor Copou-Şorogari, Uricani şi Galata, se caracterizează printr-un relief de coline paralele NNV-SSE la nord de Bahlui (Dealu Aroneanu-Ciric, Dealu Cârlig-Şorogari, Dealu Breazu-Copou, Dealu Rediului) şi de platouri netede la SV de Bahlui (Dealu Miroslava-Galata), cu altitudine medie de 150 m (variaţiile mai frecvente fiind între 100 şi 200 m).
Văile de separaţie, afluente de o parte şi de alta a Bahluiului, sunt relativ înguste şi adânci, cu versanţi moderat până la puternic înclinaţi (5°-15°), adesea terminaţi la partea superioară cu cornişă abruptă (45°-90°), corespondentă loessoidelor. Ei sunt afectaţi de active procese deluviale (eroziune areolară şi ravenară, alunecări de strate eluviate sau/şi alimentate prin surpările de la cornişe), pentru atenuarea sau stăvilirea cărora s-a intervenit adesea prin împăduriri, terasări agro-viti-pomicole şi alte lucrări în lungul curbelor de nivel, drenajul apelor freatice, consolidarea ravenelor şi cornişelor etc. Unele văiugi torenţiale laterale au creat acele bazinete „hârtoape“, simple sau complexe (de tipul Groapa lui Vodă, Uricani, Găureni, Miroslava, Galata), de asemenea intens degradate şi care adăpostesc multe trupuri viticole.
Coasta Iaşului (prin sectorul ei „Coasta Repedei“) şi Faţa cuestiformă a Prutului (Tomeşti-Cozmeşti), reprezentând limita nordică şi, respectiv, nord-estică a Podişului Central Moldovenesc, deţin cele mai mari suprafeţe viticole. Energia mare de relief (peste 300-350 m), între nivelul coborât al şesurilor Bahluiului (40-50 m) sau Prutului (30-35 m) şi nivelul platourilor înalte ale Dealurilor Repedea (356 m), Păun (404 m), Schitului (398 m), Podişului (412 m), Crasnei (417 m), se trădează prin pante accentuate, cu o frecvenţă mai mare şi cu posibilităţi de utilizare viticolă între 5° şi 25°. De remarcat că plantaţiile viticole se localizează îndeosebi în bazinele văilor sculptate în spaţiul acestor mari coaste, între care mai importante sunt Vişan, Vămeşoaia, Comarna, Covasna şi Cozia, uneori extinzându-se şi pe interfluviile deluroase secundare care delimitează aceste bazine hidrografice.
Relieful centrului viticol Copou este reprezentat prin dealuri fragmentate de văi cu platouri largi slab înclinate, ca rezultat al acţiunii de eroziune a afluenţilor Bahluiului şi prin prezenţa unor versanţi slab afectaţi de procese de pantă. Cota cea mai înaltă depăşeşte cu puţin 200 metrii şi se află în puctul Breazu. Din ea se ramifică spre nord est dealuri scurte şi abrupte, iar spre sud vest dealuri lungi şi domoale. Ramificaţia principală care se desprinde din punctul Breazu este dealul Copou, care se prelungeşte lent spre sud, pe o lungime de 5 – 6 km. Dealurile care se ramifică spre sud formează bazine adăpostite favorabile culturii viţei de vie. Tipurile de sol participă din plin, prin proprietăţile lor, la dezvoltarea şi calitatea produselor acestei podgorii. Dată fiind etajarea morfo-bio-climatică, se explică şi etajarea solurilor zonale de la cele mai puţin evoluate la un stadiu mai avansat al acestora şi până la stadiul de soluri forestiere. Această etajare pedologică generală este complicată de manifestarea diversă a factorilor genetici locali (litologie, declivitate, expoziţie, degradări de teren, microclimat, tip de vegetaţie, exces de umiditate sau/şi de săruri, mod de utilizare antropică), ceea ce duce la o mozaicare a învelişului de sol la nivele taxonomice inferioare, dominante totuşi rămânând tipurile zonal-etajate menţionate.
Cernoziomurile cambice şi argice, ca soluri corespondente zonei/etajului de silvostepă, au cea mai largă răspândire în spaţiul podgoriei, ele acoperind majoritar platourile şi versanţii slab înclinaţi ai colinelor din Câmpia Moldovei, ca şi a culmilor secundare din partea inferioară a Coastei Iaşului şi Prutului. Caracteristicile lor fizico-chimico-biologice, sunt apropiate de cele ale cernoziomurilor tipice, de care se deosebesc printr-o levigare mai adâncă a carbonaţilor, o reacţie slab acidă-neutrală (pH = 6,4 – 7) şi un grad ceva mai scăzut de saturaţie în baze (V= 80 – 90 %) şi în componente nutritive, dar mai bine valorificate în condiţiile climatului mai umed al silvostepei, încât devin chiar mai fertile decât cernoziomurile. Solurile cernoziomice se dovedesc a fi de mare pretabilitate pentru viticultura Iaşului, ca şi pentru alte culturi agricole cu care îşi dispută teritoriul. Fertilitatea lor, potenţial ridicată, este valorificată în anii cu cantităţi şi regim favorabil al precipitaţiilor.
Luvisolurile sunt mai puţin implicate viticol, ele formându-se în condiţiile bioclimatice forestiere de la altitudini de peste 180-200 m, îndeosebi în jumătatea superioară a Coastei Repedea-Prut şi pe platourile înalte de la sud. În arealul lor se succed altitudinal (cu frecvente abateri impuse de factorii locali) soluri cenuşii, brune, brune podzolite şi (mai rar) podzolice, fiecare cu diverse subtipuri (inclusiv rendzinice), plus petice de rendzină pe aflorimentele greso-calcaroase de tip Repedea-Păun. Din clasa luvisolurilor, o frecvenţă mai mare ca suport pedo-viticol o au preluvisolurile şi luvosolurile din partea mijlocie şi înaltă a Coastei Repedea Prut şi numai insulară pe coamele mai înalte şi parţial împădurite din Câmpia Moldovei (Dealul Aroneanu-Ghiorghiasa, Dealul Cârlig, Dealul Breazu, Dealul Rediu, Dealul Hlincea, Podişul Uricani, Dealul Socola).
Feoziomurile beneficiază de activitate biologică şi aprovizionare cu humus bună (2 – 3,5 %), saturaţie în baze (V = 70 – 85 %), reacţie slab-moderat acidă (pH = 6 – 6,5), proprietăţi biochimice bine valorificate de viticultură pe un fond textural mijlociu şi pluviometric echilibrat. Faptul că majoritatea acestor soluri sunt dispuse pe terenuri cu pante moderate, expuse totuşi eroziunii şi alunecărilor mai ales după îndepărtarea învelişului forestier protector, implică măsuri antierozionale de exploatare, sau cel puţin lucrări de întreţinere adecvate, însoţite de fertilizări mai consistente. Regosolurile şi erodosolurile, cu un potenţial de fertilitate mai scăzut, sunt totuşi valorificabile viticol şi chiar preferate în raport cu alte soluri, dar, pe cât posibil, în regim susţinut de terasare şi fertilizare-irigare.
Analiza condiţiilor de formare a solurilor din cadrul centrului viticol Copou evidenţiază că solurile s-au format sub influenţa climei de silvostepă, a reliefului deluros, a rocilor, vegetaţiei lemnoase şi ierboase, apelor subterane şi de suprafaţă precum şi a intervenţiei antropice.
Din punct de vedere morfologic predomină cernoziomurile, în special subtipurile de sol cernoziom cambic şi argic, iar pe insula cu climat de pădure din jurul punctului Breazu s-au format faeoziomurile (soluri cenuşiu închise de pădure). Alte soluri întâlnite pe fundul văilor sunt soluri intrazonale salifere şi cele aluvio – coluviale. Solul cernoziom cambic este constituit dintr-un orizont de acumularea a humusului cu grosimea mare (67 cm) urmat de orizonturile B cambic (Bv) şi de cel de acumulare a carbonatului de calciu. Rezerva de humus şi de elemente nutritive este mare. Starea de dezvoltare a butucilor de viţă de vie este bună şi relativ uniformă. Conţinutul maxim de carbonat de calciu se înregistrează în orizontul Cca de acumulare a carbonaţilor alcalino –pământoşi, prezenţa CaCO3 imprima solului o reactie slab spre moderat alcalina. Succesiunea orizonturilor pedogenetice (Am – Bv – Cca) este specifică tipului de sol cernoziom cambic
Cernoziomul argic (cernoziomul levigat cu deggradare texturală), cu morfologia de tipul Am – Bt – C, s-a format pe pante, unde procesele de levigare sunt mai intense. Orizontul Am este de culoare cenuşiu-închis, de 38 – 40 cm grosime, argilos, cu structură grăunţoasă mijlocie. Orizontul de tranziţie AB, de 20-22 cm grosime, are o culoare cenuşie-limonie, argilos, cu structură grăunţoasă, prismatică, iar orizontul Bt are o culoare brună cu pelicule de argilă evidente la suprafaţa elementelor structurale. Orizontul Cca, de 190 cm grosime, are culoare cenuşie-gălbuie albicioasă, este o marnă loessoidizată în partea superioară, iar în partea inferioară are o structură petrografică pe cale de dezagregare. Conţinutul în humus are valori cuprinse între 3,24 şi 4,44 % în orizontul A. Solul are o reacţie slab alcalină în orizontul A (pH = 7,3 –7,6).
Faeoziomurile, în special subtipul greic, sunt formate pe material parental de depozite loesoide şi au o morfologie de tipul Am-Ame-Bt-C. Acumularea de humus este slabă (3,0 – 3,5 %), iar reacţia slab acidă până la baza orizontului argic Bt (pH = 6-6,8).
Pe terenurile aflate în administrarea SCDVV Iaşi, solurile predominante sunt cele din clasa cernisolurilor (cernoziom – 73% şi faeoziom – 6%), respectiv subtipurile cernoziom cambic şi argic ale căror caracteristici fizico-chimico şi biologice, sunt apropiate de cele ale cernoziomurilor tipice, de care se deosebesc printr-o levigare mai adâncă a carbonaţilor, o reacţie slab acidă-neutră (pH = 6,4 – 7), un grad ceva mai scăzut de saturaţie în baze (V= 80 – 90 %) şi în componente nutritive.
Alte tipuri de soluri întâlnite pe terenurile cu relief accidentat sunt regosolurile (11%) şi erodisolul (3%). În apropierea zonelor împădurite se întâlnesc soluri din clasa luvisolurilor (7%).
Reţeaua hidrografică participă, prin volumul şi calitatea apelor de suprafaţă şi subterane, doar cu calificativul ,,satisfăcător” în cadrul ecosistemului viticol din această podgorie, datorită continentalismului climatic, resimţit prin deficit de umiditate mai ales la nivelul colinelor din Câmpia Moldovei (V. D. Cotea ş.a., 2000).
Vegetaţia spontană trădează, prin compoziţia puţinelor fragmente menţinute în peisajul actual, pe de o parte tranziţia de la provincia floristică ponto-sarmatică (în care se înglobează şi Câmpia Moldovei) la provincia central-europeană est-carpatică (reprezentată aici prin masivul forestier de pe înălţimile Podişului Central Moldovenesc din sudul Iaşului), pe de altă parte etajarea ei de la stepa etajului inferior la pădurea etajului superior, silvostepa constituind etajul cel mai extins şi mai reprezentativ pentru podgoria de referinţă (V. D. Cotea ş.a., 2000).
Clima este temperat continentală cu nuanţe excesive, consecinţă a poziţiei de interferenţă între climatul moderat continental al Podişului Central Moldovenesc şi cel excesiv continental al Câmpiei Moldovei, interferenţă ce are loc aproximativ pe la 200-250 m în planul înclinat al Coastei Moldave, plastic denumită de N. Bucur „Coasta de tranziţie“ (V. D. Cotea ş.a., 2000). Aceasta se caracterizează prin contraste tot mai mari între sezoanele extreme, iernile fiind aspre şi relativ uscate, verile calde până la toride şi adesea secetoase, primăverile moderate termic şi hidric, iar toamnele blânde şi predominant senine. Relieful prin variaţiile sale de altitudine, fragmentare, declivitate, expoziţie, introduce variaţii mezo şi microclimatice.
După clasificarea lui W. Köppen, teritoriul depresiunii Jijia – Bahlui, care include centrul viticol Copou, se încadrează în regiunea climatică Bsbx cu un indice anual de ariditate (De Martone) de 26,5. „Monografia geografică a RPR” (1960), plasează compartimentul din sud-estul depresiunii Jijia – Bahlui, unde este amplasat centrul viticol Copou, în sectorul de climă continentală, ţinutul climei de dealuri la întrepătrunderea districtului de stepă, subdistrictul depresiunea Jijiei şi a districtului climei de pădure, subdistrictul Podişul Moldovei. I. Gugiuman ş.a., (1958 – 1960) încadrează clima Iaşului cu împrejurimile sale tipului sud – est european (temperat continental de nuanţă excesivă), distingând în partea nordică a împrejurimii Iaşului microclimatul de interfluvii, microclimatul versanţilor însoriţi şi microclimatul versanţilor neînsoriţi.
În general, climatul centrului viticol Copou se caracterizează prin alternanţe de zile calde şi liniştite cu zile reci, geroase şi cu vânt la trecerea de la iarnă la primăvară şi de la toamnă la iarnă (V. Chiriac, 1956). Se constată o frecvenţă a gerurilor târzii în luna aprilie şi brume timpurii, începând cu jumătatea lunii septembrie, cu o frecvenţă a anilor secetoşi la 3 – 4 ani. În verile cu secetă accentuată se observă 1 – 2 valuri cu secetă excesivă de câteva zile în lunile iulie – august, când temperatura aerului depăşeşte maxima de 40°C.
Staţia Meteorologică Iaşi (191,6 m altitudine) indică o valoare medie multianuală (anii 1896 – 1955) a temperaturii anuale de 9,6°C, media lunii iulie fiind de +21,3°C iar a lunii ianuarie de –3,6°C, deci o amplitudine medie termică anuală de aproximativ 25°C. Această ultimă valoare, coroborată cu amplitudinea extremelor absolute de aproape 75°C, (între -35° şi +39,6°), evidenţiază gradul accentuat de continentalism termic. În ultimii ani s-a înregistrat o creştere uşoară a valorilor termice anuale ajungându-se astfel la o temperatură medie de 10,1°C, ceea ce arată un plus termic de + 0,5 °C faţă de valoarea medie multianuală.